Interviu cu tânãra pianistã Georgiana Bailicenco

Georgiana Bailicenco e o fire luptãtoare şi are deja o personalitate artisticã profesionistã. Profesorul ei renumit Matti Raekallio de la Juliard School of Music din New York o descrie astfel: “Georgiana Bailicenco, tânãra pianistã românca de valoare, este o interpretã foarte sensibilã şi inteligentã, capabilã sã înţeleaga şi sã exprime caracterul subtil al structurii lucrãrilor pe care le interpreteazã.”

Personal am întalnit-o pe muziciana Bailicenco acum trei ani în Hanovra, cand se pregatea pentru admiterea la Universitatea de muzica si teatru (Hochschule für Musik und Theater Hannover - HMTH). Era un an de cotiturã în viaţa ei. De atunci însã a trecut ceva vreme şi astãzi ne-am regãsit în parcul din spatele primãriei impozante a oraşului, aşa cum am facut-o la primele noastre întâlniri. Impreunã facem un bilanţ…

MM: Domnişoara Bailicenco, cum se face trecerea de la pianul din facultate la cel din sala de concerte? Ce ingrediente îi trebuie unui pianist de carierã?
G. Bailicenco: Cred cã pentru sala de concerte îţi trebuie, mai intai de toate, o inclinaţie nativã. În educaţia unui tânãr muzician existã mereu o treaptã în care fiecare îşi dã seama de ceea ce i se potriveste, si consider cã pentru o carierã solisticã este nevoie şi de puţina nebunie, de nervi tari şi capacitatea de a risca totul.

MM: Ce obstacole vedeţi pentru debutanţi pe piaţa muzicii clasice?
G. Bailicenco: Drumul în profesia de muzician este lung şi necesitã multã încredere în sine. Însãşi specializãrile dureazã ani în şir, ani de muncã continuã şi susţinutã, de multe ori cu succese, dar şi cu înfrângeri. Nu le-aş numi “obstacole”, ci adevarate “teste” de perseverenţã şi curaj.

MM: La terminarea academiei de muzica din Cluj aţi ales sã vã continuaţi studiul în Germania. De ce neaparat aceastã ţarã şi de ce la HMTH?
G. Bailicenco: Germania are de multã vreme faima de a fi pe primele locuri în lume în domeniul muzicii clasice, atât ca sistem de învãţãmânt superior, cât şi ca posibilitãţi de lansare (concerte, agenţii de impresariat, reviste de specialitate). HMTH are o secţie puternicã de pian, din acest motiv mi-am dorit atât de mult sã ajung aici. Nu am incercat vreo altã admitere în paralel, sunt un om care mizeaza totul pe-o carte şi acest lucru m-a ajutat de multe ori în aceastã carierã.

MM: Cum aţi compara stilul de predare şi învãţare dintre facultatea din Cluj si cea din Hanovra?
G. Bailicenco: Desigur cã învãţãmântul din Romania, deşi diferit ca “stil” de cel din Germania, mi-a fost fundamentul de pe care am putut sã aspir cãtre un loc intr-o facultate ca cea din Hanovra Însã diferenţa cea mare este cã în Europa de vest ca şi în SUA, se pune accentul puternic pe dezvoltarea propriei personalitãţi a artistului şi totodatã pe asumarea rãspunderii pentru alegerile fãcute. Este o lume prin excelenţã competitivã şi individualistã, în care pasiunea pentru muzicã este indispensabilã.

MM: Ce profesori v-au influenţat pânã acum în mod decisiv?
G. Bailicenco: O foarte mare influenţã a avut asupra mea profesoara din liceu, Doamna Gerda Türk, care mi-a fost alãturi în multe momente dificile, chiar şi atunci când nu mai eram demult eleva ei. A fost o persoanã cu totul deosebitã şi îi port încã o mare dragoste. DoamnaTürk a încetat din viaţa de curând…
O mare consideratie îi port şi actualului meu profesor de pian, Matti Raekallio, de la Juliard School of Music din New York, care mi-a oferit incredibila şansã de a face parte din clasa lui de pian şi de a descoperi împreunã noi şi noi frontiere ale muzicii.

MM: Aţi avut vreodatã îndoieli în ce priveşte talentul personal? V-aţi putea imagina alt drum decât cariera de pianist de concert?
G. Bailicenco: Niciodatã. Este drept cã am avut mereu parte de confirmarea propriului talent, pot spune acest lucru fãrã falsã modestie. Dar, aãa cum am spus, drumul este lung şi uneori recunosc cã e greu sa nu-ţi pierzi rãbdarea. Cât despre viitor sunt optimistã. Dacã existã o şansã, atunci ea porneşte de aici, dintr-o universitate de muzicã ca cea unde studiez, de la un profesor ca cel de la care am privilegiul sã învãţ, dintr-un mediu muzical complex, ca cel în care trãiesc, în care dragostea pentru muzicã se împleteşte cu perfecţiunea artisticã.

MM: Majoritatea tinerilor români de 27 de ani au poate deja o familie, plãnuiesc sã-şi contruiascã o casã. Dumneavoastrã continuaţi încã studiul. Prin ce diferã domeniul muzical de altele şi cum se împacã viaţa personalã cu cariera?
G. Bailicenco: Profesia de muzician nu este una tipicã, un serviciu de la 9 la 17. E un stil aparte de viaţã şi, ca orice artã, necesitã doza sa de sacrificiu. Anii de studiu cu puţin sau deloc timp liber îmi mãresc setea de muzicã, de cunoaştere, de descoperire a noi mistere. Mã consider norocoasã sã o am alãturi de mine pe mama, care a înţeles asta şi mã sprijinã mereu în toate demersurile mele şi este prima alãturi de mine. Nu îmi lipseşte nimic şi nu duc dorul unei alte existenţe. Nimic nu se comparã cu bucuria pe care o simt când pot sensibiliza alţi oameni prin ceea ce fac, cã pot dãrui muzicã. Şi cea mai mare rãsplatã a unui artist sunt lacrimile unei doamne în vârstã, care vine dupã concert şi îţi mulţumeşte pentru ceea ce i-ai dãruit.

Interviu realizat de Maria Mihalache