Remus Azoiţei şi Eduard Stan încep turneul “European encounters” la München

Cu paşi timizi şi ochi iscoditori pãşesc pe scena sãlii mici a centrului cultural Gasteig din München doi muzicieni români. Remus Azoiţei şi Eduard Stan sunt emotionaţi. Nu de întâlnirea cu publicul. Asta o trãiesc deja de mai multe ani şi prin talentul lor au învãţat sã farmece orice suflet de spectator indiferent de contextul cultural. Emoţia vine dintr-o misiune acordatã lor de Institutul cultural român. Aceea de a contura identitatea româneascã în spaţiul european şi internaţional.

Programul serii debuteazã în forţã cu piesa de camerã a lui Enescu, sonata “Torso”. Remus Azoiţei schiţeazã cu arcuşul primele acorduri şi pe datã vibreazã în sufletul celor cãţiva spectatori români amintirea viorii lãutãreşti. Nu e cumva folclor ceea ce urechea flãmândã încearcã sã deschifreze? Vioara continuã sprinţar în ritmuri oriental-exotice lãsându-ne în aşteptare… Tonalitatea enigmaticã a pianului ieşitã de sub degetele ştiutoare ale lui Eduard Stan descrie vocea a doua a sonatei. Ce este melodia aceasta subteranã în la minor? Puriştii ar clasa aceastã piesã la rubrica experimente: o încercare de sonatã fãrã rotunjime. Şi însuşi Enescu spunea cã “o piesã poate fi numitã compoziţie muzicalã, doar atunci când se observã în cadrul ei o linie clarã, o melodie, sau mai bine spus fire melodioase împletite între ele.” Ce a încercat el atunci prin sonata “Torso”? Cei doi artişti dezvãluie cu sensibilitate adevarul. Da, Enescu a experimentat cu muzica tradiţionalã româneascã. Însã a facut-o ca un vizionar. În 1911 când a fost compusã sonatã, Enescu era cuprins de îndoieli în ceea ce privea stilul sãu. Trãia momente în care disperarea şi teama pierderii rostului sãu muzical alternau cu efuziuni creatoare si cu o îndrãznealã stilisticã neobisnuitã şi modernã. Aceastã întreagã tensiune a compozitorului de adaptare a ritmurilor româneşti la exigenţele muzicii culte moderne o redau cu mãiestrie Azoiţei şi Stan.

Despre nesiguranţã emoţionalã vorbeşte şi sonata pentru vioarã numãrul 3 in re minor op. 108 a lui Johannes Brahms. Deşi în contrast stilistic cu sonata enescianã, piesa lui Brahms redã la fel o tensiune interioarã acutã. Începutul in allegro susţinut de vivacitatea instrumentiştilor transportã ascultãtorul în cadenţa stilului clasic vienez. Azoiţei şi Stan se sustin reciproc. In timpul unui scurt solo al pianului, Azoiţei urmãreşte tactul cu arcuşul şi preia apoi tema în vervã. Urmãrindu-i pe cei doi colegi muzicieni pãtrunzi în intimitatea prieteniei lor. Cu fiecare schimbare de mimicã a lui Azoiţei şi fiecare privire a lui Stan înţelegi alternanţele ritmice şi intri în jocul lor. Partea a doua în adagio rãsunã într-un stil plin şi armonios. Construcţia simplã prezentatã de vioarã are la bazã o melodie dulce care se împlineşte mai târziu prin armonii in re minor. Partea a treia e mai rapidã şi învioreazã ascultãtorul însã optimismul nu dureazã mult. Doar pianul cu tonalitatea majorã mai susţine încrezãtor printr-o temã de rondo ceea ce vioara printr-un presto agitato încã de la inceput ameninţa sã nãruie. Într-un ritm dansant pianul şi vioara fac schimb de ştafetã şi se îndreaptã spre final. Pe nesimtite tensiunea creşte iar tonalitatea dramaticã se simte şi în privirile celor doi muzicieni. Azoiţei e în continuu dialog cu Stan. Parcã ar vrea sa gesticuleze cu arcuşul. La pian Stan aleargã ameţitor pe clape. E impresionant cât de delicat şi precis urmãreşte notele într-o fugã teribilã. Nimic însa nu-i mai poate salva pe cei doi de finalul depresiv.

Partea a doua a concertului confruntã ascultãtorul cu alte douã lucrãri ale aceloraşi compozitori. Acum se remarcã însã maturitatea şi împlinirea stilului. Sonata pentru vioarã în la minor op. 100 a lui Brahms impresioneazã prin alternanţa a douã motive clar delimitate. Primele note ale motivului introductiv se aseamãnã “Cântecului de laudã” din opera lui Wagner “Die Meistersinger von Nürnberg”. Vioara lui Azoiţei subliniazã cu tandreţe melodia creând o atmosferã idilicã, care dominã pe tot parcursul sonatei. Al doilea motiv se leagã de o altã lucrare a lui Brahms – Liedul “Wie Melodien” – care sugereazã o linişte sufleteascã ce marcheazã înreaga lucrare. Ce poate fi însã mai caracteristic unei lucrãri a marelui compozitor decat trioletele şi stacattourile agil abordate de cei doi muzicieni? Eduard Stan e de o virtuozitate fantasticã, iar pasajele curg ca intr-un joc celebru cu “mãrgele de sticlã”. Remus Azoiţei este şi el prins în ritmul notelor şi degetele îi danseazã în pizzicato pe coarde de parcã ar încerca printr-o formulã magicã sã farmece vioara.

Concertul se încheie cu sonata pentru vioarã numãrul 3 în la major “În caracter popular românesc” a lui George Enescu. Se pare cã ambiţiile şi inspiraţiile schiţate în sona “Torso” s-au împlinit cincisprezece ani mai târziu în aceastã lucrare. De remarcat sunt caracterul închegat şi structura clarã a sonatei. Tema iniţialã a doinei de jale introdusã sensibil de Remus Azoiţei alterneazã în contrast cu staccatoul realizat de Stan, ce imitã sunetele ţambalului tradiţional. Partea a doua în andante sustenuto e misterioso e şi mai vioaie. Tot aici revine ritmul dansant care se dezvoltã într-un conflict sufletesc dramatic. Ultima parte e redatã cu mãiestrie ca într-un schimb energic de recitaluri ţigãneşti între vioarã şi ţambal, pe care Azoiţei şi Stan le executã cu precizie de maestru. Fuziunea celor doi muzicieni pe scenã e susţinutã de o colaborare artisticã de mai bine de zece ani. Iar experienţa lor in piesele lui Enescu s-a confirmat odatã cu publicarea în 2007-2008 a operelor complete pentru pian şi vioarã ale compozitorului român. Premiera mondialã a acestei înregistrãri la casa de discuri germanã Hänssler Classic a fost salutatã unison de critica muzicalã internaţionalã şi este socotitã la ora actualã ca model de interpretare şi autenticitate.

La finalul apoteotic publicul de la Gasteig izbucneşte în rafale de aplauze. Urmeazã un bis şi iarãşi aplauze entuziaste. Efortul şi recunoştinţa se citeste în ochii celor doi artişti. Dupã o asemenea performanţã publicul din München ar trebui sã plece cu cel puţin douã noi repere ale spaţiului cultural românesc. Însã vai, sala nu a fost nici pe jumãtate plinã şi asta îmi lasã un gust amar! Remus Azoiţei şi Eduard Stan şi-au susţinut concertul cu brio. Însã efortul lor nu a fost promovat îndeajuns…Münchenul e o metropolã culturalã în plinã efuziune, pentru cã publicul e dornic şi deschis “întâlnirilor europene” şi nu numai. pentru a face faţã concurenţei masive de evenimente trebuie o strategie ofensivã atât publicitarã cât şi informativã.

Enescu-Brahms European Encounters
Remus Azoiţei şi Eduard Stan în 15 sãli de prestigiu din Europa şi din Statele Unite
Recenzie la concertul de pe 1 octombrie de la München, din centrul Gasteig
Program:
Enescu – Sonata “Torso” în la minor
Brahms – Sonata nr. 3 op. 108
Brahms – Sonata nr. 2 op. 100
Enescu – Sonata nr. 3 op. 25 “În caracter popular românesc”