Mihaela Ursuleasa lansează albumul Piano & Forte

de Maria Mihalache

Cine o cunoştea pe Mihaela Ursuleasa doar de pe scena sălii de concerte a fost impresionat de inconvenţionalitatea şi naturaleţea artistei dezvăluite ieri 17. octombrie 2009 cu ocazia lansării albumului de debut “Piano & Forte” la magazinul de discuri al galeriei Ludwig Beck din centrul Münchenului. Tânăra artistă în jeanşi negri şi cu părul pieptanat uşor pe spate – fără aura de glamour care o înconjoară la evenimente oficiale – iradia dorinţa apropierii de publicul meloman. “Îmi place să comunic direct ascultătorilor intenţia mea artistică. De aceea sunt încântată de întâlnirea aceasta atât de intimă cu publicul cumpărător.”

Artista Mihaela Usuleasa îmbină toate calităţile unui pianist matur. Deţine atât delicateţea expresiei pentru lucrările romantice, cât şi energia şi curajul necesare abordării compozitorilor moderni. De la prima ascultare a albumului ei de debut Piano & Forte îţi este clar: rar paşeşti pe un itinerar muzical de trei secole cu atâta uşurinţă şi îndrăzneală. Rar întâlneşti o colecţie de lucrări de la Beethoven (1770-1827) până la Paul Constantinescu (1909-1963) mai bine închegată şi care să descopere o dramaturgie personală mai sinceră. Deşi eşti confruntat cu compoziţii extrem de diferite, ascultand-o pe Mihaela Ursuleasa întelegi că talentul muzical se desăvârşeşte numai în puterea de adaptare şi de empatie la diversele stiluri şi epoci muzicale.

Odată sedus de pofta de muzică a artistei, începi călătoria promisă prin momentele autobiografice cheie. Cele 32 de variatiuni de Beethoven pe o temă proprie în do minor (c Moll surprind prin vioiciunea şi forţa interpretării. Mihaela evindent nu e la prima abordare şi asta mărturiseşte ea însăşi povestind cum a interpretat lucrarea prima dată la vârsta de 9 ani. De atunci educaţia ei muzicală a evoluat în salturi gigantice, iar la 31 de ani pianista poate interioriza mesajul compozitorului la adâncimea necesară. Efectul surpriză e cel pe care Mihaela îl redă cu mare iscusinţă. La Beethoven contrastul dintre pianissimo şi subito fortissimo stau deseori în aceeaşi măsură şi se cere mult curaj pentru o interpretare reusită. Pianista Ursuleasa are acest curaj inspirat şi surprinde dinamica neaşteptată a compoziţiei tipic Beethoveniene cu mare sensibilitate şi naturaleţe.

Prin cele trei intermezzo-uri, op. 117 ale lui Brahms (1833-1897) facem cunoştinţă cu perioada în care Mihaela Ursuleasa şi-a absolvit studiile la Viena şi a aprofundat lucrările marelui componist însingurat. Înregistrarea celor trei părţi a avut loc deodata şi efortul Mihaelei de a surprinde esenţa mesajului ascuns se simte însă nu cu dificultate ci cu acea dăruire a artistului interesat de a se contopi cu totul în lucrarea abordată. Deşi a trăit destul de izolat, Brahms a compus dintr-o perspectivă profund umană iar sensibilitatea sa se reflectă mai ales în primul intermezzo în fa major supranumit simbolic “cântec de leagăn”. Proaspăta venire pe lume a feţitei sale o ajută pe Mihaela cu atât mai mult să interpreteze lucrarea cu o delicateţe şi un patos demne de invidiat.

Urmează piesa de rezistenţă sau încercarea decisivă a pianistului de elită: lucrarea în trei părţi “Gespard de la nuit” a compozitorului impresionist Maurice Ravel. Tematic compoziţia urmăreşte cele trei povestiri care l-au consacrat în 1842 pe poetul francez Aloysius Bertrand: Ondine, Le gibet şi Scarbo. Dragostea sirenei Ondine pentru pescarul muritor şi încercările ei zadarnice de a-l atrage în împărăţia apelor sunt redate la clapele vrăjite de Mihaela cu un simt pentru fantastic inegalabil. Le gibet descrie în sunete imaginea unui spânzurat în lumina amurgului. Tema macabră susţinută de repetiţia octavei în si bemol sugerează sunetul clopotului ce anunţă moartea. Ursuleasa interpretează aceasta parte cu o empatie greu de exprimat în cuvinte. În fiecare notă respiră tactul implacabil care te apropie cu încă un pas de moarte. A treia parte e povestea unui spiriduş malefic Scarbo, care îi sperie pe bieţii muritori în somn. Teroarea de coşmar şi sarcasmul compoziţiei sunt emoţii trăite cu adevărat nu doar de asculător, ci poate cu atât mai mult de pianist. Mihaela se surprinde când alergând pe clape, ca urmărită de duhul sadic, când ascunzându-se în spatele notelor. Şi tocmai când crede că scăpat atunci îi apare în faţă Scarbo cu ochii înnebuniţi de groază. Avem de-a face fără îndoială cu o interpretare de excepţie.

Sonata numărul 1, op. 22 a compozitorului argentinian Alberto Ginastera (1916-1983) este un foc muzical de artificii. Ritmurile sudamericane se împletesc cu pasiunea improvizării specifice jazz-ului şi cu disonanţele tipice pentru limbajul muzical al compozitorului din Buenos Aires. Ritmul dansant din partea întâi a sonatei în allegro marcato o face pe Mihaela să vibreze realmente. La prezentarea albumului dansează efectiv pe clape. Tehnica şi agilitatea ei antrenate până la perfecţiune sunt impresionante şi se dezvăluie şi mai clar în ultima parte în ruvido ed ostinato. Ascultând-o pe Mihaela eşti recunoscător pentru această înregistrare a unei sonate de mare calibru pe nedrept neglijată de pianiştii actuali.

Cu Toccata lui Constantinescu se încheie deocamdata itinerariul biografic al Mihaelei Ursuelasa. “Pentru mine, mărturiseşte pianista, această lucrare este o întoarcerea simbolică la origini. În societatea globalizată de astăzi este foarte uşor pentru un artist care călătoreşte în nenunmărate ţări, să îşi uite rădăcinile. Înregistrarea lucrărilor compozitorilor români este metoda mea de aducere aminte. Şi am noroc şi de mama care îmi spune întotdeauna: Nu uita de unde vii!” Toccata este de fapt ultima parte a unei suite bazate pe muzica tradiţională românească din zona pontică, de aceea compoziţia mai e numită şi “Joc dobrogean”. Deşi născută la Braşov, Mihaela redă cu iscusinţă ritmurile balcanice ale mării negre, unde la porţile orientului se întrezăresc misterele imperiului otoman demult apus. Pe de altă parte compoziţia este un preludiu la viitorul album al Mihaelei. “Următorul CD va conţine numai lucrări ce amintesc de spaţiul muzical românesc. În calitatea mea de ambasador cultural pentru România mă bucur să prezint altor ţări europene bogăţia noastră muzicală.”

Mulţumim din inimă, Mihaela! Şi noi abia aşteptăm următorul album. Până atunci ascultătorul îşi poate procura înregistrarea de debut a pianistei la preţul promotional de 15,99 € pe www.jpc.de până la 15 noiembrie 2009.

Interviu cu tânãra pianistã Georgiana Bailicenco

Georgiana Bailicenco e o fire luptãtoare şi are deja o personalitate artisticã profesionistã. Profesorul ei renumit Matti Raekallio de la Juliard School of Music din New York o descrie astfel: “Georgiana Bailicenco, tânãra pianistã românca de valoare, este o interpretã foarte sensibilã şi inteligentã, capabilã sã înţeleaga şi sã exprime caracterul subtil al structurii lucrãrilor pe care le interpreteazã.”

Personal am întalnit-o pe muziciana Bailicenco acum trei ani în Hanovra, cand se pregatea pentru admiterea la Universitatea de muzica si teatru (Hochschule für Musik und Theater Hannover - HMTH). Era un an de cotiturã în viaţa ei. De atunci însã a trecut ceva vreme şi astãzi ne-am regãsit în parcul din spatele primãriei impozante a oraşului, aşa cum am facut-o la primele noastre întâlniri. Impreunã facem un bilanţ…

MM: Domnişoara Bailicenco, cum se face trecerea de la pianul din facultate la cel din sala de concerte? Ce ingrediente îi trebuie unui pianist de carierã?
G. Bailicenco: Cred cã pentru sala de concerte îţi trebuie, mai intai de toate, o inclinaţie nativã. În educaţia unui tânãr muzician existã mereu o treaptã în care fiecare îşi dã seama de ceea ce i se potriveste, si consider cã pentru o carierã solisticã este nevoie şi de puţina nebunie, de nervi tari şi capacitatea de a risca totul.

MM: Ce obstacole vedeţi pentru debutanţi pe piaţa muzicii clasice?
G. Bailicenco: Drumul în profesia de muzician este lung şi necesitã multã încredere în sine. Însãşi specializãrile dureazã ani în şir, ani de muncã continuã şi susţinutã, de multe ori cu succese, dar şi cu înfrângeri. Nu le-aş numi “obstacole”, ci adevarate “teste” de perseverenţã şi curaj.

MM: La terminarea academiei de muzica din Cluj aţi ales sã vã continuaţi studiul în Germania. De ce neaparat aceastã ţarã şi de ce la HMTH?
G. Bailicenco: Germania are de multã vreme faima de a fi pe primele locuri în lume în domeniul muzicii clasice, atât ca sistem de învãţãmânt superior, cât şi ca posibilitãţi de lansare (concerte, agenţii de impresariat, reviste de specialitate). HMTH are o secţie puternicã de pian, din acest motiv mi-am dorit atât de mult sã ajung aici. Nu am incercat vreo altã admitere în paralel, sunt un om care mizeaza totul pe-o carte şi acest lucru m-a ajutat de multe ori în aceastã carierã.

MM: Cum aţi compara stilul de predare şi învãţare dintre facultatea din Cluj si cea din Hanovra?
G. Bailicenco: Desigur cã învãţãmântul din Romania, deşi diferit ca “stil” de cel din Germania, mi-a fost fundamentul de pe care am putut sã aspir cãtre un loc intr-o facultate ca cea din Hanovra Însã diferenţa cea mare este cã în Europa de vest ca şi în SUA, se pune accentul puternic pe dezvoltarea propriei personalitãţi a artistului şi totodatã pe asumarea rãspunderii pentru alegerile fãcute. Este o lume prin excelenţã competitivã şi individualistã, în care pasiunea pentru muzicã este indispensabilã.

MM: Ce profesori v-au influenţat pânã acum în mod decisiv?
G. Bailicenco: O foarte mare influenţã a avut asupra mea profesoara din liceu, Doamna Gerda Türk, care mi-a fost alãturi în multe momente dificile, chiar şi atunci când nu mai eram demult eleva ei. A fost o persoanã cu totul deosebitã şi îi port încã o mare dragoste. DoamnaTürk a încetat din viaţa de curând…
O mare consideratie îi port şi actualului meu profesor de pian, Matti Raekallio, de la Juliard School of Music din New York, care mi-a oferit incredibila şansã de a face parte din clasa lui de pian şi de a descoperi împreunã noi şi noi frontiere ale muzicii.

MM: Aţi avut vreodatã îndoieli în ce priveşte talentul personal? V-aţi putea imagina alt drum decât cariera de pianist de concert?
G. Bailicenco: Niciodatã. Este drept cã am avut mereu parte de confirmarea propriului talent, pot spune acest lucru fãrã falsã modestie. Dar, aãa cum am spus, drumul este lung şi uneori recunosc cã e greu sa nu-ţi pierzi rãbdarea. Cât despre viitor sunt optimistã. Dacã existã o şansã, atunci ea porneşte de aici, dintr-o universitate de muzicã ca cea unde studiez, de la un profesor ca cel de la care am privilegiul sã învãţ, dintr-un mediu muzical complex, ca cel în care trãiesc, în care dragostea pentru muzicã se împleteşte cu perfecţiunea artisticã.

MM: Majoritatea tinerilor români de 27 de ani au poate deja o familie, plãnuiesc sã-şi contruiascã o casã. Dumneavoastrã continuaţi încã studiul. Prin ce diferã domeniul muzical de altele şi cum se împacã viaţa personalã cu cariera?
G. Bailicenco: Profesia de muzician nu este una tipicã, un serviciu de la 9 la 17. E un stil aparte de viaţã şi, ca orice artã, necesitã doza sa de sacrificiu. Anii de studiu cu puţin sau deloc timp liber îmi mãresc setea de muzicã, de cunoaştere, de descoperire a noi mistere. Mã consider norocoasã sã o am alãturi de mine pe mama, care a înţeles asta şi mã sprijinã mereu în toate demersurile mele şi este prima alãturi de mine. Nu îmi lipseşte nimic şi nu duc dorul unei alte existenţe. Nimic nu se comparã cu bucuria pe care o simt când pot sensibiliza alţi oameni prin ceea ce fac, cã pot dãrui muzicã. Şi cea mai mare rãsplatã a unui artist sunt lacrimile unei doamne în vârstã, care vine dupã concert şi îţi mulţumeşte pentru ceea ce i-ai dãruit.

Interviu realizat de Maria Mihalache

Remus Azoiţei şi Eduard Stan încep turneul “European encounters” la München

Cu paşi timizi şi ochi iscoditori pãşesc pe scena sãlii mici a centrului cultural Gasteig din München doi muzicieni români. Remus Azoiţei şi Eduard Stan sunt emotionaţi. Nu de întâlnirea cu publicul. Asta o trãiesc deja de mai multe ani şi prin talentul lor au învãţat sã farmece orice suflet de spectator indiferent de contextul cultural. Emoţia vine dintr-o misiune acordatã lor de Institutul cultural român. Aceea de a contura identitatea româneascã în spaţiul european şi internaţional.

Programul serii debuteazã în forţã cu piesa de camerã a lui Enescu, sonata “Torso”. Remus Azoiţei schiţeazã cu arcuşul primele acorduri şi pe datã vibreazã în sufletul celor cãţiva spectatori români amintirea viorii lãutãreşti. Nu e cumva folclor ceea ce urechea flãmândã încearcã sã deschifreze? Vioara continuã sprinţar în ritmuri oriental-exotice lãsându-ne în aşteptare… Tonalitatea enigmaticã a pianului ieşitã de sub degetele ştiutoare ale lui Eduard Stan descrie vocea a doua a sonatei. Ce este melodia aceasta subteranã în la minor? Puriştii ar clasa aceastã piesã la rubrica experimente: o încercare de sonatã fãrã rotunjime. Şi însuşi Enescu spunea cã “o piesã poate fi numitã compoziţie muzicalã, doar atunci când se observã în cadrul ei o linie clarã, o melodie, sau mai bine spus fire melodioase împletite între ele.” Ce a încercat el atunci prin sonata “Torso”? Cei doi artişti dezvãluie cu sensibilitate adevarul. Da, Enescu a experimentat cu muzica tradiţionalã româneascã. Însã a facut-o ca un vizionar. În 1911 când a fost compusã sonatã, Enescu era cuprins de îndoieli în ceea ce privea stilul sãu. Trãia momente în care disperarea şi teama pierderii rostului sãu muzical alternau cu efuziuni creatoare si cu o îndrãznealã stilisticã neobisnuitã şi modernã. Aceastã întreagã tensiune a compozitorului de adaptare a ritmurilor româneşti la exigenţele muzicii culte moderne o redau cu mãiestrie Azoiţei şi Stan.

Despre nesiguranţã emoţionalã vorbeşte şi sonata pentru vioarã numãrul 3 in re minor op. 108 a lui Johannes Brahms. Deşi în contrast stilistic cu sonata enescianã, piesa lui Brahms redã la fel o tensiune interioarã acutã. Începutul in allegro susţinut de vivacitatea instrumentiştilor transportã ascultãtorul în cadenţa stilului clasic vienez. Azoiţei şi Stan se sustin reciproc. In timpul unui scurt solo al pianului, Azoiţei urmãreşte tactul cu arcuşul şi preia apoi tema în vervã. Urmãrindu-i pe cei doi colegi muzicieni pãtrunzi în intimitatea prieteniei lor. Cu fiecare schimbare de mimicã a lui Azoiţei şi fiecare privire a lui Stan înţelegi alternanţele ritmice şi intri în jocul lor. Partea a doua în adagio rãsunã într-un stil plin şi armonios. Construcţia simplã prezentatã de vioarã are la bazã o melodie dulce care se împlineşte mai târziu prin armonii in re minor. Partea a treia e mai rapidã şi învioreazã ascultãtorul însã optimismul nu dureazã mult. Doar pianul cu tonalitatea majorã mai susţine încrezãtor printr-o temã de rondo ceea ce vioara printr-un presto agitato încã de la inceput ameninţa sã nãruie. Într-un ritm dansant pianul şi vioara fac schimb de ştafetã şi se îndreaptã spre final. Pe nesimtite tensiunea creşte iar tonalitatea dramaticã se simte şi în privirile celor doi muzicieni. Azoiţei e în continuu dialog cu Stan. Parcã ar vrea sa gesticuleze cu arcuşul. La pian Stan aleargã ameţitor pe clape. E impresionant cât de delicat şi precis urmãreşte notele într-o fugã teribilã. Nimic însa nu-i mai poate salva pe cei doi de finalul depresiv.

Partea a doua a concertului confruntã ascultãtorul cu alte douã lucrãri ale aceloraşi compozitori. Acum se remarcã însã maturitatea şi împlinirea stilului. Sonata pentru vioarã în la minor op. 100 a lui Brahms impresioneazã prin alternanţa a douã motive clar delimitate. Primele note ale motivului introductiv se aseamãnã “Cântecului de laudã” din opera lui Wagner “Die Meistersinger von Nürnberg”. Vioara lui Azoiţei subliniazã cu tandreţe melodia creând o atmosferã idilicã, care dominã pe tot parcursul sonatei. Al doilea motiv se leagã de o altã lucrare a lui Brahms – Liedul “Wie Melodien” – care sugereazã o linişte sufleteascã ce marcheazã înreaga lucrare. Ce poate fi însã mai caracteristic unei lucrãri a marelui compozitor decat trioletele şi stacattourile agil abordate de cei doi muzicieni? Eduard Stan e de o virtuozitate fantasticã, iar pasajele curg ca intr-un joc celebru cu “mãrgele de sticlã”. Remus Azoiţei este şi el prins în ritmul notelor şi degetele îi danseazã în pizzicato pe coarde de parcã ar încerca printr-o formulã magicã sã farmece vioara.

Concertul se încheie cu sonata pentru vioarã numãrul 3 în la major “În caracter popular românesc” a lui George Enescu. Se pare cã ambiţiile şi inspiraţiile schiţate în sona “Torso” s-au împlinit cincisprezece ani mai târziu în aceastã lucrare. De remarcat sunt caracterul închegat şi structura clarã a sonatei. Tema iniţialã a doinei de jale introdusã sensibil de Remus Azoiţei alterneazã în contrast cu staccatoul realizat de Stan, ce imitã sunetele ţambalului tradiţional. Partea a doua în andante sustenuto e misterioso e şi mai vioaie. Tot aici revine ritmul dansant care se dezvoltã într-un conflict sufletesc dramatic. Ultima parte e redatã cu mãiestrie ca într-un schimb energic de recitaluri ţigãneşti între vioarã şi ţambal, pe care Azoiţei şi Stan le executã cu precizie de maestru. Fuziunea celor doi muzicieni pe scenã e susţinutã de o colaborare artisticã de mai bine de zece ani. Iar experienţa lor in piesele lui Enescu s-a confirmat odatã cu publicarea în 2007-2008 a operelor complete pentru pian şi vioarã ale compozitorului român. Premiera mondialã a acestei înregistrãri la casa de discuri germanã Hänssler Classic a fost salutatã unison de critica muzicalã internaţionalã şi este socotitã la ora actualã ca model de interpretare şi autenticitate.

La finalul apoteotic publicul de la Gasteig izbucneşte în rafale de aplauze. Urmeazã un bis şi iarãşi aplauze entuziaste. Efortul şi recunoştinţa se citeste în ochii celor doi artişti. Dupã o asemenea performanţã publicul din München ar trebui sã plece cu cel puţin douã noi repere ale spaţiului cultural românesc. Însã vai, sala nu a fost nici pe jumãtate plinã şi asta îmi lasã un gust amar! Remus Azoiţei şi Eduard Stan şi-au susţinut concertul cu brio. Însã efortul lor nu a fost promovat îndeajuns…Münchenul e o metropolã culturalã în plinã efuziune, pentru cã publicul e dornic şi deschis “întâlnirilor europene” şi nu numai. pentru a face faţã concurenţei masive de evenimente trebuie o strategie ofensivã atât publicitarã cât şi informativã.

Enescu-Brahms European Encounters
Remus Azoiţei şi Eduard Stan în 15 sãli de prestigiu din Europa şi din Statele Unite
Recenzie la concertul de pe 1 octombrie de la München, din centrul Gasteig
Program:
Enescu – Sonata “Torso” în la minor
Brahms – Sonata nr. 3 op. 108
Brahms – Sonata nr. 2 op. 100
Enescu – Sonata nr. 3 op. 25 “În caracter popular românesc”

“Madama Butterfly” a inspirat multe soprane de renume de-a lungul timpului. Insa nici una nu a dovedit poate atata empatie si pasiune ca diva romanca Angela Gheorghiu.

Odata cu noul dublu CD “Madama Butterfly” se descopera auditorului cunoscator o forta nebanuita in vocea sopranei. E timbrul bine cunoscut cu care Gheorghiu si-a incantat fanii in inregistrarile din 2008 odata cu anul Puccini („Best Puccini 100”, „My Puccini”, „Puccini-The Operas” si „Puccini 2008-Nessun Dorma”).

Insa aceasta adancime si intensitate tonala pare sa se implineasca intr-un mod surprinzator in rolul tragic al tinerei Japoneze. Aproape incredibil cum o voce matura da atata viata personajului fragil al gheisei de 15 ani Cio-Cio-San.

Partener la aceasta inregistrare e - spre uimirea publicului indragostit de duo-ul Gheorghiu-Alagna - tanarul tenor german Jonas Kaufmann. La pupitru conduce orchestra dirijorul italian Antonio Pappano. CD-ul a fost publicat la casa de discuri EMI Classics unde Gheorghiu are contract de exclusivitate.

Angela Gheorghiu in rolul Cio-Cio-San
(c)Gabriel Hennessey

Arie dupa arie te poti afunda in povestea exotica din ajunul primului razboi mondial. Ofiterul de marina americana B. F. Pinkerton se instaleaza la Nagasaki unde primeste odata cu noua locuinta si pe frumoasa gheisa Cio-Cio-San supranumita Madama Butterfly. Cei doi se casatoresc iar tanara japoneza adopta religia americana pentru care e blestemata de unchiul ei.

Mariajul e sortit sa fie de scurta durata. Pinkerton pleaca in America si nu da nici un semn trei ani de zile, timp in care Butterfly nu inceteaza sa spere in dragostea lui. In fine ofiterul revine iar Butterfly isi pregateste fiul pentru revederea cu tatal sau. Aparitia ofiterului alaturi de noua lui sotie americana ii spulbera amagirile. Pinkerton doreste sa isi ia fiul in America pentru a-i oferi un viitor intr-o societate moderna.
Butterfly isi accepta destinul tragic si dupa ce isi da copilul, se sinucide cu pumnalul tatalui ei. „Va, gioca, gioca!” e cantecul de lebada al dragostei tradate in sublima interpretare a Angelei Gheorghiu. Pentru soprana este primul contact cu acest personaj. Desi considerata a fi specialista internationala in operele lui Puccini, Gheorghiu marturiseste ca nu are curaj sa interpreteze rolul pe scena. „E prea intens. Rolul asta nu e o gluma.” (Fono Forum)

In distributia CD-ului apar si alti muzicieni de renume. Colaborarea cu tenorul Kaufmann a fost o alternativa propusa de insasi Gheorghiu. Deoarece tenorul Roberto Alagna s-a retras de la EMI, Gheorghiu l-a ales pe Kaufmann alaturi de care a cantat si cu alte ocazii la Met in New York, la Covent Garden in Londra si la Scala. Cat despre dirijorul Papanno, el pare a fi preferatul sopranei. Impreuna au realizat si alte CD-uri si concerte si intentioneaza sa colaboreze si pe viitor.

Dirijorul Antonio Pappano la inregistrarile operei „Madama Butterfly”
(c) Riccardo Musacchio, licentiat la EMI Classics

CD-ul e cu siguranta un eveniment cu atat mai mult cu cat in aceasta perioada inregistrarile de opera au devenit atat de rare. Echipa de muzicieni a realizat proiectul anul trecut pentru a onora aniversarea a 150 de ani de la nasterea lui Puccini. Inregistrarile au avut loc la Roma la Auditorium Parco della Musica.

Madama Butterfly dublu CD
Angela Gheorghiu, Jonas Kaufmann
Compozitor: Giacomo Puccini
Dirijor: Antonio Pappano
Orchestra
Academia Nazionale di Santa Cecilia Rome
5099926418728
© 2009 Emi Classics